Cum?

   Mă uitam la un film impresionant de drăguţ, Little Manhattan, şi mă gândeam : cum? Cum am devenit ce suntem noi acum, niste adolescenţi năvăliţi de sentimente necunoscute, împovăraţi de probleme şi gânduri. Cum am ajuns să iubim, să suferim şi să uităm? Atât de uşor am părăsit noi oare vremurile bune, unde totul era uşor, iar cea mai mare grijă era să nu pierdem Viaţa cu Louie. Când lumea era a noastra, şi tot ce era în jurul nostru ne aparţinea. Când în loc să te bucuri de prima ta vacanţă cu părinţii în străinătate, hoinăreşti fără ţintă prin Palatul Dogilor cu prietenul tău cel mai bun, în căutarea unei noi aventuri.

   De când a devenit totul atât de complicat? Doar prieteni sau mai mult? Mă ignoră pentru că îi place de mine sau pentru că, pur şi simplu, nu îi pasă? Oare prietena mea cea mai bună mă minte?
   Am crescut prea devreme, şi parcă prea brusc. Parcă ieri mă jucam de-a Indiana Jones, şi acum trebuie să fac alegeri pentru viitorul meu.
   Dacă m-aş putea întoarce în timp... ce bine ar fi! Mi-aş spune mie însămi: "Bucură-te! N-o să dureze mult, această perioadă minunată de care, atunci, vrem să scăpăm cu disperare! Nu-ţi dori să fi mare...o să regreţi după."

    Dacă aş putea, m-aş întoarce în acea lume mică, unde totul era micşorat: haine, obiecte, sentimente. Totul era mic şi neimportant: şcoala, o mică pasiune, grijile.
    Dar optimismul nu piere niciodată. Adolescenţa are părţile ei frumoase, precum toate perioadele vieţii. Dar copilăria... nimic nu se compară cu acel sentiment.